Cand greierii plang. Un roman al inimii

  • Taxă unică de livrare: 16 lei.
  • Livrare gratuită: pentru comenzi de minim 150 lei
  • Expediere rapidă: maxim 24 h lucrătoare
  • Suport dedicat: Suntem disponibili oricând pe whatsapp, messenger sau e-mail

Descriere

Premiul Christian Book Award al Evangelical Christian Publishers Association, SUA

“Sudul Americii a dat nastere unuia dintre cei mai talentati romancieri ai nostri, iar in acest caz este vorba despre

Charles Martin si romanul sau, “Cand greierii plang”…”

— www.bookviews.com

Un om cu un trecut marcat de o durere ce l-a devastat.

Un copil cu un viitor ce sta sub semnul incertitudinii.

Si o calatorie pe care amandoi o fac spre vindecarea inimilor lor…

Totul incepe in piata adumbrita a unui orasel de provincie din sudul Americii. O fetita dezghetata face bani seriosi

vanzand limonada la standul ei amplasat pe trotuar. Dar rochita galbena a fetitei nu-i poate ascunde foarte bine

cicatricea urata de pe piept. Strainul intelege mai mult cu privire la cicatrice decat ar recunoaste. Furgoneta de paine

care apare de dupa colt cu radioul la maxim le va schimba ambilor traiectoria vietii. Inainte ca experienta lor

impreuna sa se termine, amandoi vor sti ca greierii plang pentru un motiv dureros… si ca miracole se pot intampla

atunci cand te astepti mai putin.

Charles Martin a cucerit laudele criticilor pentru romanele “The Dead Don”t Dance” si “Wrapped in Rain”. El si sotia

sa, Christy, locuiesc la o aruncatura de piatra distanta de raul St. John din Jacksonville, Florida, impreuna cu cei trei

baieti ai lor: Charlie, John T. si Rives.

APRECIERI

“…personaje fermecatoare si schimbari de situatie care te fac sa o citesti pe nerasuflate.”

— O carte Southern Living din selectia lunii aprilie, 2006

“In [romanul] “Cand greierii plang”, Martin relateaza o povestire captivanta care il poarta pe cititor prin complicata

lume a chirurgiei cardio-vasculare, dar intr-o maniera usor de inteles. Dincolo insa de aspectele fizicului, Martin

demonstreaza ca aspectele legate de inima sunt totodata aspecte referitoare la credinta, iertare si caracter.”

— www.christianretailing.com

“Charles Martin demonstreaza ca este un maestru de inalta clasa. Dublati abilitatile de narator ale lui Nicholas

Sparks, adaugati franturi de Michael Crichton si Don J. Snyder, si il veti obtine pe Charles Martin.”

— Paula Parker, www.lifeway.com

“Una din cele mai bune carti care mi s-a cerut a le recenza, si cu siguranta cea mai reusita din acest an!”

— bestfiction.tripod.com

“Martin a creat personaje foarte sofisticate, un dialog natural si o naratiune plina de maiestrie.”

— Christian Book Previews.com

“Sudul Americii a dat nastere unuia dintre cei mai talentati romancieri ai nostri, iar in acest caz este vorba despre

Charles Martin si romanul sau, “Cand greierii plang”…”

— www.bookviews.com

“”Cand greierii plang” este o poveste frumoasa, lirica, precum si un carusel al sentimentelor. Daca iti plac povestirile

placide si lipsite de neprevazut, aceasta cu siguranta nu este o carte pentru tine. E cea mai buna carte pe care am

citit-o intr-o vara intreaga. Si o voi reciti, chiar si doar pentru pasajele ei descriptive.”

— novelspot.net

“Daca doriti sa cititi o singura carte in acest an, ei bine, iat-o.”

— Coffee Time Romance

“Aceasta este o poveste care merge la inima… o lectura fantastica si una pe care o recomand calduros.”

— www.bestsellersworld.com

“Cum nu mai citisem nicio alta carte a lui Charles Martin inainte, am fost cu totul nepregatit pentru acest roman. Cand

greierii plang este una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata, si chiar si acum, la cateva zile dupa ce

am terminat-o de lecturat, inca nu reusesc sa ma adun pe deplin, impresionat de aceasta poveste care m-a dat

peste cap. Trebuie sa-i avertizez pe cititori, totusi, daca sunteti in cautarea unei povestiri oarecare, fara multa

actiune, nu o alegeti pe aceasta. Dar daca doriti o poveste care fara doar si poate va va coplesi, atunci aceasta este

cartea pe care o cautati.”

— www.romancejunkies.com

“Stilul literar al lui Charles Martin este inzestrat, binecuvantat si patrunzator. Proza sa reuseste sa prinda esenta

povestirii [Cand greierii plang] cu frumusete si sensibilitate. Abia astept sa citesc si alte carti scrise de dansul, pana

acum si de aici inainte.”

— onceuponaromance.net

PROLOG

M-am lasat pe usa din plasa cu arcuri, am intredeschis-o si am alungat doua pasari-colibri care se certau pe

mancarea din dispozitivul special. Sunetul aripilor lor se stinse printre crengile de corn de deasupra si exact acela a

fost momentul in care m-a intampinat dimineata, cu fascicule de Sunkist ce brazdau, fisurat, linia orizontului. Cateva

clipe mai devreme, Dumnezeu zugravise cerul cu o mixtura de negru si bleumarin, dupa care il patase cu rotocoale

rasucite de bumbac si pulverizase razlet fire de auriu, mai mari si mai mici. Mi-am inclinat putin capul, incercand sa

sfredelesc cu privirea, ca apoi sa ma hotarasc — cerul arata ca o uriasa tejghea din granit, intoarsa cu capul in jos,

incadrand intreaga bolta. Poate ca Dumnezeu era pe undeva pe-aicea, jos, bandu-Si cafeaua. Singura diferenta era

ca El nu era nevoit sa citeasca scrisoarea din mana mea. Pentru ca-i cunostea dinainte continutul.

Ceva mai jos de mine, raul Tallulah se intindea fara niciun avertisment, continuu, inspre Lacul Burton, o perdea

translucida, nemiscata de verde, nemanjita de prorele ambarcatiunilor de lux si de jet-ski-uri care aveau sa-i

brazdeze suprafata si sa-i arcuiasca o multime de cute spre mal de la 7:01 am. In cateva clipe, Dumnezeu avea sa

trimita soarele in sus si spre vest, de unde avea sa straluceasca fierbinte, iar spre pranz, lumina-i orbitoare reflectata

de apa avea sa fie chinuitoare si plina de viata.

Am coborat de pe terasa din spate a casei, strangand scrisoarea in mana, si mi-am croit drum, descult, pe

treptele din piatra ce coborau la doc. Am pasit de-a lungul digului, simtind racoarea umeda a negurii escaladandu-mi

picioarele si fata, si am suit treptele ce duceau spre terasa de sus a casei de pe chei. M-am prelins in hamac si

mi-am intors fata spre lac, inspre miazazi, scrutand zarea pe deasupra genunchiului stang. Mi-am trecut degetul prin

inelul mic de alama legat la capatul unei franghii scurte si am tras usor, incepand sa ma legan.

Daca Dumnezeu era si El aici, jos, si-Si bea cafeaua, probabil ca ajunsese deja la a doua cana, pentru ca deja

lustruise cerul cu Windex. Doar fasciculele mai persistau.

Emma imi spusese odata ca unii oameni isi petrec toata viata incercand sa fuga de Dumnezeu, dorind probabil sa ajunga undeva unde El nu fusese inca. Cand spunea asta, isi scutura capul si zambea, intrebandu-se de ce oare.

Problema e, spunea ea, ca oamenii acestia isi petrec toata viata intr-o continua cautare si goana, iar cand ajung la

destinatie, constata ca El trecuse deja pe-acolo.

Ascultam linistea, dar stiam ca nu avea sa dureze. Intr-o ora, lacul avea sa rabufneasca de rasetele copiilor cocotati pe camere de cauciuc, de adolescenti pe schiuri nautice si de pensionari in barci de la ponton, inlocuind gastele

canadiene si platicile care urmau dara de faramituri de Wonder Bread aruncate dis-de-dimineata de un iubitor de

pasari, si care acum se imprastia pe toata suprafata apei precum o carare din caramizi galbene. Pana

dupa-amiaza, pe sutele de docuri ce intrau in interiorul lacului, o multime de gratare pe carbuni aveau sa arda la foc

mocnit, emanand miros de hot-dog, burgeri, stridii afumate si carnati picanti. Iar in curtile si aleile ce dadeau toate

spre lac ca un bol urias de salata, oameni de toate varstele aveau sa se arunce pe Slip’n Slide-urile lor, vor incerca

sa-si arunce inelele pe tije pe sub copaci, vor sorbi cate-un julep cu menta sau vreo margarita pe malul apei si

aveau sa-si balangane picioarele de la etajul al doilea al baracilor in care-si tineau barcile. Pana la 9:00 p.m.,

aproape fiecare dintre proprietarii caselor de pe malul lacului aveau sa-si fi lansat ceasul anualei umbrele de

vacarm sonic, iluminand lacul intr-o ploaie de flash-uri de rosu, albastru si verde. Parinti cu privirile atintite in sus;

copii chicotind si gangurind; caini latrand si smucindu-se in lant; pisici alergand sa-si caute o ascunzatoare; veterani

depanand amintiri; si indragostiti tinandu-se de mana, alunecand in tacere in golfulete, inotand despuiati, la

adapostul apei. Voci in simfonia libertatii.

Era Ziua Independentei.

Spre deosebire de tot restul orasului Clayton din Georgia, eu nu aveam nici artificii, nici hot-dog si niciun fel de plan

sa dau foc cerului. Docul meu era cufundat in tacere si intuneric, gratarul — rece si negru de funingine si cenusa de

demult si panze de paianjen. Mie libertatea imi parea departe. Ca o mireasma pe care o cunoscusem candva, dar

pe care intre timp n-o mai puteam defini. Pentru ca daca as fi putut, as fi dormit toata ziua, ca un Rip van Winkle

modern, as fi deschis ochii a doua zi si as fi intors inca o fila in calendar. Dar somnul, precum libertatea, ma vizita

arareori, si niciodata pe bune. De cele mai multe ori, scurte motaieli. In cel mai bun caz doua-trei ore.

Zaceam in hamac, eu si cafeaua mea, si amintirile ingalbenite de vreme. Mi-am asezat, usor, cana pe piept si am

luat in mana plicul mototolit, nedeschis. In spatele meu, negura se ridica usor de pe suprafata apei si se rasucea in

fuioare miniaturale ce torceau incet, ca niste fantome ce se prinsesera intr-un dans, spre inalt, printre crengi

incovoiate de corn si aripi de pasari colibri, disparand la vreo zece metri in aer.
Scrisul ei asternut pe plic imi transmitea cand sa citesc scrisoarea din interior. Daca as fi ascultat-o, as fi facut-o

acum doi ani de zile. Dar nu o facusem si nu aveam s-o fac nici astazi. Poate ca nu eram in stare. Ultimele cuvinte

sunt greu de auzit cand stii negresit ca sunt cat se poate de ultime. Iar eu stiam negresit. Patru comemorari venisera

si trecusera, iar eu continuam sa ma aflu in acest loc de nicaieri. Chiar si greierii taceau.

Mi-am asternut mana peste scrisoare, netezind-o pe pieptul meu, intinzand colturile plicului precum niste aripioare de hartie imprejurul coastelor mele. Ce surogat amar.

Pe-aici, oamenii s-au asezat in balansoare, sorb cate-un julep cu menta si discuta patimas despre care ar fi cel mai bun moment al zilei pe care sa-l petreci langa lac. Cand se crapa de ziua, umbrele iti cad inainte, se intind spre a

atinge ziua ce sta sa inceapa. La amiaza, stai drept pe umbra ta, prins oarecum intre ceea ce a fost si ceea ce va sa

vina. La apus, umbrele se preling in urma ta si acopera urmele pasilor tai. Din cate stiu, oamenii care aleg apusul au

de obicei ceva de ascuns.

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Numai clienții autentificați care au cumpărat acest produs pot lăsa o recenzie.