La capatul raului

  • Taxă unică de livrare: 16 lei.
  • Livrare gratuită: pentru comenzi de minim 150 lei
  • Expediere rapidă: maxim 24 h lucrătoare
  • Suport dedicat: Suntem disponibili oricând pe whatsapp, messenger sau e-mail

Descriere

AVERTISMENT: Cartea aceasta va va frange inima.

“O carte doar pentru cei pregatiti sa verse siroaie de lacrimi” — USA Today

O poveste frumoasa, emotionanta despre suferinta, pierdere si dragoste nepieritoare

El era calauza pe rau si artist care lupta sa se afirme dupa ce venise dintr-un parc de rulote din sudul Georgiei. Ea era o fata

frumoasa, unicul copil al puternicului senator de Carolina de Sud. Si totusi, cand Doss Michaels si Abigail Grace Coleman se

intalnesc intamplator, fiecare simte ca si-a gasit sufletul-pereche.

Dupa zece ani de casnicie, Abbie se confrunta cu o boala care ii ameninta viata, iar Doss lupta alaturi de ea, in dorinta de

a invinge boala. Cand ea face o lista cu zece dorinte pe care-ar vrea sa si le vada indeplinite inainte de-a pierde lupta, Doss ii

este din nou alaturi, sustinand-o si facand tot posibilul ca Abbie sa-si vada dorintele prinzand contur.

Impreuna pornesc, in puterea noptii, intr-o calatorie de peste 200 de kilometri pe raul St. Mary”s–o calatorie pe care Doss

i-o fagaduise inca din primele zile ale idilei lor.

“La capatul raului” este o cronica a calatoriei lor, a dragostei lor marcate de accente tragice si a unei legaturi sufletesti

care depaseste orice bariere.

“Iubitori ai povestilor de dragoste, pregatiti-va sa varsati un “rau” de lacrimi.” — USA Today

“E o placere sa citesti povestea unei iubiri puternice, neclintite.” — Fayetteville Observer

Charles Martin este autorul a sase romane, printre care “Cand greierii plang” si “Invaluiti in ploaie”. El si familia lui locuiesc in

Jacksonville, Florida.

www.charlesmartinbooks.com

PROLOG

Nu am amintiri prea grozave din perioada copilariei. Se pare ca vazusem multa uratenie la o varsta nu tocmai potrivita. Am doar

doua amintiri frumoase din vremea aceea: mama si malul acestui rau. A trebuit sa cresc mai mare ca sa inteleg ca raul nu-si

primise numele dupa acela al mamei mele, asa cum crezusem eu.

Barbatul care locuia in rulota noastra era mereu furios. Fuma mereu. Nu stiu de ce. Aprindea tigara de la tigara. Le

aprindea ca pe niste artificii ce scanteiau la fel ca ochii lui. Nu m-a lovit niciodata, cel putin nu foarte tare, doar vorbele lui imi

ranea auzul. Mama spunea ca era diavolul in sticla, dar eu nu cred ca rautatea se poate bea. Poti incerca s-o ineci, dar, din

cate-am vazut eu, e un inotator destul de bun. De-aia sta in sticla. Ca sa scapam de ea, am venit cu mama aici. Ea mi-a spus

ca asta mi-ar putea face bine la astm. Dar stiam eu ce stiam. Doar moartea ii putea veni de hac astmului meu.

Cu o caramida asezata pe piept, trageam aer cat puteam printr-un furtun lung de gradina. Asta facea sa-mi fie greu sa scot

pe gura ce gandeam sau ce simteam. Mama voia intotdeauna sa vorbesc despre sentimentele mele, incercand sa ma scoata

din ale mele. Eu ii spuneam: “Lasa sentimentele. Despre ele, mai tarziu. Acum, da-mi niste aer.” Intre omul-sticla, albuterol si

tusea convulsiva, nu ma puteam scutura; intre gura si inima mea era o ruptura. Ceva din mine fusese retezat.

Traiam pe bucati.

Poate “insule” ar fi un cuvant mai potrivit. Ori de cate ori ma furisam in mine insumi si aruncam o privire in jur, nu vedeam un

intreg. Sau un ansamblu. Vedeam un continent ciopartit, cu fiecare parte plutind fara nicio tinta catre un colt indepartat al

globului. Am vazut imagini cu bucati de gheata din apropierea polului facand acelasi lucru.

De la cinci pana la opt ani, am purtat o casca chiar si cand nu eram pe bicicleta si am crescut cu porecla “Smurf” — de la

culoarea pe care o aveau din cand in cand buzele mele.

Ca sa-mi gaseasca o ocupatie in timpul sedentarismului fortat si al copilariei ingreunate de astm, mama mi-a cumparat

niste vopsele si ele m-au ajutat sa evadez–pictand lumea in care mi-as fi dorit sa traiesc.

Aveam o banca jos, langa rau, unde obisnuiam sa stam serile. Mai cu seama cand fumul gros de tigara si injuraturile ne

goneau afara din rulota. Banca era slefuita de cat sezusem pe ea. Intr-o seara, pe vremea cand aveam vreo zece ani, am auzit

niste franturi din ce spusese barfitoarea din parcul de rulote si am intrebat: “Mama, ce-i aia “femeie usoara”?”

Auzise si ea. “La cine-ai tras cu urechea?”

Am aratat cu mana. “La femeia aia grasa de colo.”

Ea a dat din cap a incuviintare. “Scumpule, toti ne mai ratacim.”

“Si tu te ratacesti?”

Imi atinse varful nasului cu degetul: “Cand sunt cu tine, nu.” Ma cuprinse cu bratul pe dupa umar: “Dar sa stii ca, de fapt,

asta nici nu conteaza. Conteaza doar ce faci cand simti ca te-ai ratacit.”

Ma plimba prin padure, ma aseza pe banca si isi rotea mana larg spre privelistea din fata mea: “Doss, Dumnezeu e in raul

asta.”

Era una din acele seri aramii cand norii de furtuna intunecau soarele. Marginile lui erau rosii, iar dedesubt erau de un

albastru inchis, batand spre negru. Vedeam in departare cum se apropia valul de ploaie. Scrutam malul raului si cutele apei,

amintindu-mi de cate ori imi simtisem limba ingrosata si trupul amortit, chiar inainte de a lesina din cauza lipsei de oxigen.

M-am incruntat: “Asta explica multe.”

Mi-a dat la o parte parul din ochi in vreme ce eu am tras in graba doua guri de aer din aparatul de respirat. “Ce vrei sa

spui?”

Mi-am tinut respiratia si am aratat in spate cu degetul mare. “Dar El nu e in rulota asta.”

Mama a dat din cap o data. “Ba a fost acolo cand te-am facut.”

Tocmai invatasem sa injur, asa ca am vrut sa-mi testez limitele. “Poate.” Am tusit si-am scuipat. “Dar acum sunt al naibii de

sigur ca nu e.”

Ea mi-a strans obrajii intre degete si mi-a impins capul spre apa. “Doss Michaels.”

“Da, sa traiti!”

“Uita-te la suprafata raului.”

Am dat din cap aprobator.

“Ce vezi?”

Glasul imi suna gros si fals. “Apa neagra.”

M-a strans si mai tare. “Nu face pe desteptul cu mine. Mai uita-te o data.”

“Vad cativa pestisori.”

“Mai aproape–la suprafata.”

Asteptam in vreme ce privirea mea se concentra. Dintii imi intrau, taiosi, in obraji. “Linia copacilor, niste nori… cerul.”

“Cum se cheama asta?”

“Imagine reflectata.”

Imi elibera gura din stransoare. “Nu-mi pasa ce porcarii arunca lumea spre tine, nu le lasa sa-ti murdareasca imaginea

reflectata, m-auzi?”

Am aratat spre rulota. “Dar el o face si tu nu-i spui nimic.”

“E drept. Dar pe el nu-l pot repara. Iar tu nu esti defect.”

“De ce-l mai lasi sa stea aici?”

Dadu din cap si spuse pe un ton linistit: “Pentru ca pot lucra mai multe ore pe zi si”–imi ridica aparatul de respirat–“pe

urma, mai sunt si avantaje.” Imi ridica barbia iar. “M-auzi, Pansamentule?”

“De ce-mi spui asa?”

Isi apasa barbia spre mine: “Fiin’ca te lipesti de mine si-mi lecuiesti ranile.”

Nu stiam o gramada de lucruri despre viata, dar un lucru imi era clar: mama era o femeie buna. Am dat si eu din cap,

aratand spre strada. “Pot sa-i spun grasanei sa-si bage o lamaie in gura?”

Mama scutura din cap. “N-ar ajuta la nimic.”

“De ce?”

Fulgerul lumina ca o retea tot cerul. “Fiin’ca tot mormanul ala de grasime nu e altceva decat durere.” Imi dadu parul din

ochi.
“Ultima oara… m-auzi?”

“Da.”

Se scursera cateva minute. Aerul deveni mai umed, incarcat de electricitate si de mirosul intepator al ploii. “Ceea ce ai

tu — ce poti face cu un creion sau cu o pensula–e ceva cu totul deosebit.” Ma trase mai aproape de ea. “Orice prostanac poate

vedea asta. Nu eu te-am invatat sa faci ceea ce faci. Nici n-as fi putut. Fiindca habar n-am de asa ceva — nu-s in stare nici de

lucruri mai usoare. Ce ai tu vine dintr-un loc despre care noi, astialalti, nu stim nimic. Asta te face deosebit.”

“Eu nu ma simt deosebit. De cele mai multe ori simt ca mor.”

Si-a saltat fusta deasupra genunchilor ca sa-si stearga transpiratia de pe picioare. O lama ruginita ii taiase pielea aspra

de deasupra calcaiului. Saluta cu un gest larg lumea intreaga. “Viata nu e usoara. De cele mai multe ori, e grea. Rareori are

sens si niciodata nu e impachetata si legata cu o funda frumoasa. Se pare ca, pe masura ce imbatranesti, te apasa tot mai

greu, te doboara si iti ia vlaga…” Incerca sa rada apoi, pret de un minut, redeveni tacuta. “Oamenii vin la raul asta din tot felul de

motive. Unii dintre noi ne ascundem, altii evadam, unii cautam putina pace si liniste, incercand, poate, sa uitam, orice numai sa

uitam de durerea pe care o purtam, dar… toti ajungem sa insetam.”

Imi dadu la o parte parul din ochi. “Tu semeni mult cu raul asta. Tu ai in varful degetelor lucrul de care au nevoie oamenii.

Asa ca, nu-l tine doar pentru tine. Nu-l ingradi. Nu-l murdari.” Imi ridica mana si o lipi de palma ei deschisa. “Lasa-l sa se

reverse in afara si intr-o zi ai sa vezi ca oamenii de pretutindeni vor veni si se vor adapa din el.”

Imi puse in brate un caiet de schite, in mana un creion, apoi imi indrepta privirile spre rau, in jos. “Vezi asta?”

“Da, mama.”

“Acum inchide ochii.” I-am inchis. “Trage aer in piept cat poti tu de tare.” Am tusit, am inghitit si-am tinut aerul. “Vezi

imaginea din spatele pleoapelor tale?” Am incuviintat din cap. “Ei bine, acum…” Imi puse creionul in mana chiar in clipa cand

cazu prima picatura de ploaie. “Gaseste lucrul acela care sa te faca sa-l mai privesi o data… si lasa-l sa-si ia zborul.”

Asa am si facut.

In seara aceea, mi-a examinat schita. Ii curgea nasul. Si ochii. “Promite-mi inca un lucru.”

“Sigur ca da.”

Privi indelung pe fereastra dormitorului meu, spre locul in care raul curgea pe sub un nor de abur. Imi lovi usor tampla si isi

aseza mana pe pieptul meu. “Ceea ce ai tu in launtrul tau… e un izvor care tasneste de undeva din adancuri. Si are o apa dulce.

Dar” — o lacrima i se rostogoli pe chip — “uneori izvoarele seaca. Daca vreodata vei fi ranit si vei simti durerea — vei cauta in tine si

nu vei gasi decat un izvor secat, un pamant uscat — sa te intorci aici… sa te apleci si sa bei cu nesat.”

Si asa am facut.

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Numai clienții autentificați care au cumpărat acest produs pot lăsa o recenzie.